Când eram mică, aveam patru colțuri și o inimă
de argint, nu de aur ca a fraților mei. O mătușă din partea mamei m-a măritat
bine, cu vărul regelui, mai mare înțelept peste tărâmul de Miazănoapte.
Înțelept, dar bătrân și rău. În noaptea nunții noastre mi-a rupt colțurile, tot
în noaptea aceea a murit, fără să îl ating. A murit de emoție au zis doctorii,
dar nimeni nu i-a crezut. Așa am rămas și văduvă și fără colțuri.
Eram sigură
că cel puțin 200 de ani n-avea să mă mai ia nimeni și cine i-ar condamna, cine
ar vrea una schilodită și văduvă fără copii? Ei bine m-am înșelat, chiar
fratele mai mic al regelui m-a luat concubină, nu nevastă, ar fi fost rușine să
ia de nevastă pe cea ce i-a fost nevastă mai marelui văr. În prima seară am
dormit pe ceruri separate, era de înțeles, petrecuse toată noaptea, îi era frig
și era și luat puțin, eu nu m-am supărat, doar era un mire adevărat. A doua
seară a murit. Am jelit cu femeile din sat. M-am închis în lactee și m-am rugat
să îmi ia stralucirea, să mă ia cu el. Nimic.
La înmormântare l-am cunoscut pe Soare, apoi vreo 3 ani am stat pe cerul
Sibielului, în ținutul cel mai rece al Grănicerilor din Sud. A trecut pe acolo
Leila mai marea preoteasă a regelui. M-a văzut și i-a zis ceva paznicului ei. A
doua zi fusesem răpită și trimisă pe cerurile despicate ale regelui, unde
stelele sunt pescuite de pe cer și duse în templul Soarelui. Apoi nimeni nu
știe ce pățesc. Babele spun că sunt aruncate în mări sau că li se suge
strălucirea aurie și rămân sterile, apoi se fac preotese, ca Leila. Nu era rău
să fii preoteasă, o preoteasă la curtea Soarelui era urâtă de toți, dar
respectată. Ele alegeau stelele ce aveau să fie sacrificate. Leila alegea
foarte rar, însă ce semn al dracului era că mă alesese chiar pe mine.
Soarele
se pare că uita cum a fost zămislit de o stea prinsă in navod, cum mamă-sa a
murit chiar între firele de nailon si cum el s-a rănit prins tot între firele
de nailon până ce solzii s-au desprins de pe trup și a rămas gol în fața marei
preotese Leila. Ea l-a crescut și l-a ajutat sa cucerească cerurile de
Miază-noapte. Restul au îngenunchiat de bună voie. Înainte să ajung în plasă o priveam pe Mai Marea Preoteasă și
nu mi-o imaginam bătrână sau copilă. Ea fusese probabil mereu așa, un pic mai
rece decât restul. O stea nemuritoare, cea la care muritorii se roagă pentru
dorințe și care o data la 100 de ani implinește una.
Am stat și eu în plasă
vreo doi ani. Mă împrietenisem cu celelalte stele; niciuna nu înțelegea boala
mea. Poate mi se trage de la inima mea de argint. Aș smulge-o dacă aș avea
gheare, dar nu am! A venit și rândul meu. M-au extras cu un clește ca pe o stea
de rând. La început am alunecat. Nu aveam colțuri de care să apuce. Apoi m-au
prins de mijloc și m-au tras repede. M-au dus în tunelul regelui și mi-au scos
unul câte unul solzii aurii. Leila mă observa cu atenție. Când au ajuns la
solzii din dreptul inimii, pescarii au descoperit o sferă, nu aurie, ci albă.
Sfera m-a înconjurat, iar când pescarii m-au privit în ochi s-au izbit de cer
și au căzut. Leila râdea. Atunci a apărut el, Regele Cerurilor. M-a recunoscut.
-
Cumnată
-
Mai Mare Rege al Tărâmurilor de
Miază Noapte și dincolo de ele, te salut
Îngenunchez și Sfera se lasă și ea la
picioarele noastre. El îmi zâmbește iar Leila iese din tunel. El îmi atinge
mijlocul rănit de cleștele pescarilor. Mă gâdilă. Sfera se ridică deasupra
amândurora apoi intră în mine de sus în jos, dureros și lent. Soarele mă obligă
să stau nemișcată. Îi mușc ochii și-i sar ca niște mingiuțe de ping-pong din
orbite. Nu pare să îl doară. Sfera explodează înăuntru-mi. Soarele nu se mișcă
din marea de lumină albă ce-l cuprinde și pe el. Leșin. Mă trezesc pe un cer
negru. Sfera mea clipocește. Îl aștept pe Rege.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu