Tristețe de șopârlă

Trebuie să merg acolo și trebuie să o iau și pe Mara. N-aș vrea să îl cunoască, dar nu am cu cine să o las, Gabriel e în delegație și nu se întoarce în timp util, iar mama trebuie să vină și ea, doar e vorba de mama ei. O să fim Noi și el. 

 Am auzit-o pe mami vorbind la telefon cu mamaie. Plecăm chiar azi la ora 14.00. O să stăm 3 zile. Mamaie mi-a povestit totul despre cum e la țară, dar eu n-am fost niciodată, n-au vrut să mă ia nici măcar când a murit Tataie Batranu€'. « Ce să caute copii la înmormântare?» dar eu aș fi vrut să mă duc. Cred că și tataie ar fi vrut. Zicea mereu că sunt fata lui preferată și eu ziceam ba nu și a lu' Bui la fel. 

 Doamne ajută. Am pornit. Sper ca Nadia să conducă prudent. Mi-e frică de fiecare dată când mă urc cu ea la volan. Ia toate gropile, nu ca Gabriel, dragul de el, care conduce perfect. Câtă treabă o să avem și ce mă dor picioarele. Și mă doare și inima, mă doare numai când mă gândesc la mama și la netrebnicul ăla. Dar ce aș putea să fac mai mult? I-am zis să vină să stea la mine, la București. Stăteam amândouă și vedeam noi cum făceam. Aveam grijă una de alta. A venit. A stat 2 săptămâni și n-a mai avut stare. Într-o zi mi-a zis « Reto, eu nu mai pot. Plec. Nu sunt făcută să mă trezesc la 5 dimineața și să mă fac că dorm ca să nu deranjez. Nu mai pot să nu aud cocoșul și nici să n-am unde să ies în curte. Mă duc la mine acasă și în plus, Marin e singur. Mă sună în fiecare zi și mă roagă să merg acasă. E copilul meu » 

I-am spus Nadiei să mă aștepte, dar n-a vrut. Se încăpățânează tot timpul când e vorba de familia ei. E bunica ei, dar că se duce să facă curățenie mâine sau luni când mă întorc eu, ce diferență e ? Zice că îi e frică să nu moară între timp. Să nu moară cum a murit taică-su cu un an în urmă și ea nu s-a dus să îl vadă, că avea un proiect urgent la birou, prea ocupată pentru el. Cred că o să poarte refuzul ăla cu ea mereu și o să mi-l arunce mie în față de fiecare data când o rog să prioritizeze diferit. Familia mea în sus familia mea în jos, deși acum noi suntem familia ei,€“ Mara și cu mine. La mine nu se pune problema așa și nu e vorba că nu îmi iubesc părinții, dar ne-am distanțat în timp. Ne vedem de două ori pe an și așa e bine, căci ne bucurăm să ne vedem, chiar apucăm să uităm de ce ne certam mereu, înainte să plec de acasă. Apucăm să ni se facă dor unii de alți și plecăm peste două zile, e rețeta perfectă, fix înainte ca butoiul căruia i-am pus capacul strâmb să răsufle cu toate frustrările vechi, alea pe care le țin ei la păstrare acolo în pivniță. 

  « Mara, tu să ai grijă de pământul nostru. O să fie pământul tău într-o zi» Așa îmi ziceau tataie bătrânul și Bui când veneau în vizită la Bunica. Dup-aia începea tataie batranu' să îmi povestească cum când culege via pământul vibrează și îi spune povești ca să mi le spună mie noaptea la culcare.  Am plâns că nu m-au luat atunci când a murit. Am plâns că știam și că m-au păcălit. Nu vroiau să îl cunosc. Credeau că o să mă sperii de el, dar nu știau că eu sunt mare, eu nu mă mai sperii de monștri, doar de aia de seară ce se ascund sub pat,ăia pe care nu îi vezi și te trag de picioare noapte când te duci să bei apa, dar în rest nici unul nu mă mai sperie. 

Mereu l-a iubit mai mult pe el.  Doar mama-mare mă iubea pe mine mai mult și se mândrea, zicea mereu că semăn cu ea, că am spiritul ei și că îl port în împletitura de la păr. D-aia nu m-am tuns mulți ani. Numai Bucureștiul m-a făcut să îmi desfac spiritul, să îl răresc și să îl las prin nu știu câte frizerii de cartier că ajunsesem să lucrez în Fabrică, unde norma era să fii cât mai sleampada, cu mâini rapide și ochii plecați. Doamne ajută să ajungem repede și să conducă fata asta a mea bine. 

 Curtea era pustie. Am intrat ca la noi acasă. Câinii pe care îi hrănisem cu pâine uscată, copil fiind  «Fetita și Negrutu» au murit demult. Nu tu găinile, porcii, animalele, nu tu zarva de altădată. Tăcere și cumva tăcerea asta mă ataca fix în stomac, ca o lovitură de cuțit,fără mișcări complicate, direct acolo în capul pieptului. 

Au venit în sfârșit. Am sunat de săptămâna trecută și sorumea asta nu s-a grăbit deloc. Mama moare și ea fluieră. E și mama ei. Au venit și acum vor să facă curățenie. Foarte bine.

Știa că nu mă poate bate la șah, mă învățase tataie să joc și în fiecare vineri când tataie era la Partid, mă obliga să joc șah cu el, la început m-a bătut, dar după vreo două veri am început să îl bat. Îl băteam pentru că îmi făcea așa plăcere să văd cum găsea scuze, cum îmi zicea că mă lăsase să câștig să îi văd sclipirea aia de ură, căci nici măcar unei fete de 13 ani nu putea să îi țină piept. Îmi dădeam seama că mai mult mama îmi insuflase teamă asta de el, căci ea se temea de el.  Mă jucăm în livada de pruni din spatele casei și când venea el din sat mirosind de la o poștă a țuică și țigări ieftine, mă striga mama și eu știam ce trebuia să fac, mă duceam în camera din spate, mama intra și ea cu mine și ne încuiam amândouă în cameră. El venea bătea la ușă. Eu stăteam cu spatele lipit de ușă să îi simt pumnii. Mă pregăteam pentru momentul care avea să vina într-o zi, în care aveam să deschid ușa și să… nu știam exact să ce, dar visam la momentul în care aveam să deschid ușa.

  Am fost până în deal la vară-mea să vorbesc pentru un preot, barbata-su e var primar cu preotul din sat. Nu vrea să vina. Auzi și tu ce ți-e cu popii ăștia. Nu vrea să vina că nu e el preotul Dragichestilor.  Mi-a zis că  Marin a adus un preot din alt sat pentru mama și că el nu vrea să vină și punct. N-a vrut cum n-a vrut nici la tata să vina. Ne-a făcut Nebunu’€ăsta de rușine în tot satul și popilor le e frică de el, îl cunosc de nebun. Și de tăticu le era frică. Bine tuturor ne era frică de tăticu, Dumnezeu să îl odihnească.  

 Am intrat în bucătărie cu Mara. Ea vroia să se ducă să inspecteze curtea. Am lăsat-o, deși mama a protestat. N-aveam de ce mă teme și nici Mara. Am intrat în camera bunicilor. Mirosea îngrozitor. Soba era rece. Mama era în spatele meu. Cred că îi era teamă să intre. Inițial am crezut că nu mai era nimeni în cameră. Apoi m-am uitat mai atent la pat. Era cineva sub cearceaf. Era acoperită cu totul. Mâinile au început să îmi tremure. Mama a început pe loc să jelească. Am împins-o afară. Nu puteam avea grijă și de ea. Am închis ușă și m-am dus lângă pat. Am stat acolo câteva secunde. M-am gândit la femeia care mă învățase să mulg caprele. M-am gândit la femeia de sub cearceaf și ceva mă împiedica să ridic cearceaful.

 

Aia mică nu înțelege de vorbă bună. I-am zis să nu meargă în spate. I-am zis că nu are voie la grajduri. I-am zis. Și ea ce face? S-a dus acolo. Am țipat normal. Nadia mi-a aruncat o privire și sorumea ce să facă m-a blestemat, cum știe ea, în barbă. Apoi toate trei vroiau să umble în ladă să spele tot și să rearanjeze. Le-am zis să le pună așa cum le-a lăsat tata. Aia mică nu ascultă. Ea le aranjează cum vrea ea. N-are nimic, le aranjez eu cum le-a lăsat taticul. Au umblat și în dulap. Au umblat peste tot. Eu nu mă supăr. Nu mă supăr, dar trebuie să le aranjeze cum le-a lăsat taticu’. Taticu’ s-ar supăra. Sunt sigur. 

Când eram mici și nu înșiram tutunul repede cum ne învățase el, ne dezbrăca la pielea goală, în curte acolo și punea furtunul pe noi. Apoi își scotea cureaua, căci se întorcea de la Partid, era mare om tata în sat, Șeful Gospodăriei Agricole și mergea numa’ cu pantaloni buni cu tiv ca la oraș. Aveam urme pe fund și pe spate o săptămână. Când începea să dea, mama se uită la noi din pragul bucătăriei. Nu îndrăznea să pledeze. Știa că ar fi încasat-o mult mai rău ca noi. Se uita cu ochii ei mari albaștri prin noi, nici nu cred că ne vedea. Se trezea când terminam și primul la care venea era Marin. Îl lua în brațe îi ștergea ochii de lacrimi, îl sprijinea să se ridice, iar mie îmi zicea într-o doară « Reta, hai și tu să te șterg și să dormi » Acum mămicii din pat îi ard tot ochii aceia care văd prin noi. 

 Am ridicat într-un final cearceaful să îi văd fața. Avea un ochi vânat. O furie nebună m-a cuprins. Un nod în gât. Nu mai puteam respira. Tremuram cu totul. Deodată a deschis ochi. M-am speriat puțin. Apoi m-am dus și am luat-o de mână. Am acceptat viața cum acceptasem și moartea, ca pe un fapt divers.  Zâmbeam amândouă. Bui avea buzele uscate. În bucătărie am găsit-o pe mama pe scaun, cu ochii în lacrimi jelind în continuare După ce a băut apa, parcă își mai revenise. Cine știe cât stătuse fără apa. Ne-a întrebat dacă l-am văzut pe Marin. I-am zis că nu și că foarte bine că nu l-am văzut că de data asta nu mai scăpa basma curată. S-a întristat imediat, mi-a luat mână și mi-a zis A« Nădi nu e nimic pe lumea asta altfel decât trebuie să fie. Marin este așa cum este și e al meu și îi pare rău. Eu n-am de ce să îl iert, dar te rog să nu va certați » A intrat Mara val vârtej pe ușă, dar când a văzut-o pe Bui s-a oprit brusc. Zi saru-mână i-am zis. « Sarumana » Bui a zâmbit și a închis ochii. Le-am dat afară. Am dezvelit-o și am descoperit că nu fusese schimbată. Noroc că adusesem pampersi. Am rugat-o pe Mara să îi caute în geantă și pe mama să caute un lighean și săpun de casă să o spălam. Mama abia se mișca se simtea și la ea vârsta. Se simțeau orele alea lucrate în picioare la fabrică, bolile de după. Am spălat-o cu greu. I-am pus la foc o supă de pui. Bucătăria nu mai părea folosită demult. Între timp a venit. Mi s-a părut fericit de-a dreptul să ne vadă. S-a speriat când a văzut ușa dintre bucătărie și camera în care era Bui deschisă. S-a repezit în cameră și a pus cearceaful la loc, peste corpul încă viu al mamei sale. 

Mama m-a trimis repede la culcare. Am rugat-o să mă lase să o văd pe Bui singură, dar Marin care între timp venise în casă, nu m-a lăsat. A venit și el cu mine. Bui nu prea putea vorbi. M-am dus la culcare. A două zi, înainte să mănânc m-am dus la Bui. Era acoperită de cearceaf. Nebunu o acoperea, noi o dezveleam. Bui a deschis ochii. Mi-a zis A«Stii când eram de vârsta ta mă trezeam înaintea caprelor, mă duceam le luăm de cornițe și le mulgeam. Pe vremea aia eram una cu pământul. Nu uită Mara, Nu uită pământul asta.A» L-am găsit după casă, plângând. Nu m-am apropiat de el căci mi-era teamă. Striga din când în când A« mămico nu, mămico nu A» Atunci am vrut să îl iau de mână să îl duc în camera lui Bui, dar m-a strigat Bunica să intru în casă, că e ora mesei. Bunica plânsese. Mama încerca să se țină de program. Mama mereu are un program. Și-a scos listele, le-a pus pe masă. Își luase cu ea sorțul albastru cu inimioare, pe care eu și tati i-l dăruisem de ziua mamei. Mi-a părut bine. Am îmbrățișat-o. M-a sărutat fugitiv pe frunte, cum face când se grăbește să plece la birou și m-a trimis la masă. Era preocupată. Bunica a ieșit afară în curte. S-a îndepărtat de casă, dar tot o auzeam. A început să jelească. Jelea oltenește, de morții morților noștri. Bui era bine în camera de lângă. I-a dat mama supă și eu am luat-o de mână și Bui mi-a strâns mâna. De ce plânge toată lumea?   

Au trecut trei zile, mâine dimineață plecăm. În fiecare noapte am dormit cu ușile încuiate, cum dormeam când eram mică. N-a bătut nimeni la ușă. Într-o noapte când m-am dus la WC l-am zărit în Livadă. Culegea prune scofâlcite de pe jos și le îndesa în buzunarul pantalonilor. Era desculț. Mi s-a părut că plânge. I-am strigăt să nu o mai acopere cu cearceaful. S-a făcut că nu mă aude. A rămas stană de piatră. 

 Au venit vecinii și ne-au adus două găini vii să le luăm cu noi. Le-am mulțumit și am pornit la drum.Am rugat-o pe Nadia să oprească. Am făcut cei câțiva pași până în curte. El era cu ea în cameră, în sfârșit îi dăduse cearceaful jos, era în genunchi lângă pat și se ruga. L-am rugat să iasă, dar a refuzat. Sorumeo pleacă, ți-ai făcut treaba. Așa crezi tu netrebnicule, așa crezi tu nenorocitule ce ne-ai distrus casa și averea. Dacă te-ar vedea tăticu te-ar omori mă, te-ar omori cum o omori tu pe mămica. L-am văzut că o acoperă pe mămica cu cearceaful din nou deși ea vroia să-mi spună ceva și ieși în curte. Ies după el. Îi strig din suflet nebunia, singurătatea mea și a lui. Îi strig și îl blestem. El cade în genunchi în fața mea și își înfige mâinile în țărână. Nu zice nimic.   

Când mi-am luat la revedere Bui mi-a povestit cum s-au cunoscut ea și tataie batranua€™ și ce bărbat frumos fusese el. Mie nu mi se păruse frumos deloc, din contră, cum îl știam eu pe tataie batranua€™ cu chelie în vârful capului, cu nasul mare și plin de negi, era urât, dar nu i-am zis lui Bui. Mi-a strâns mâna, nu m-a lăsat să o iau în brațe. Mi-a zis să mă rog pentru ea și să vin când o să fiu mare și o să îmi aduc aminte să îi duc zambile la cimitir și dacă e să dau unei femei sărmane vreodată ceva, să dau lapte de capră și să mă gândesc la ea. În mașină am stat la bunica în brațe. N-am plâns, deși aș fi vrut. N-am putut să plâng mult timp de atunci încolo, nici măcar la înmormântare n-am plâns. Eram tristă. O tristețe cum n-am mai simțit niciodată, o tristețe care e că șopârlele alea pe care le vânam , în părculeț cu Vio cel mai bun prieten al meu de la bloc, le aduceam în casă și ele își făceau imediat culcuș că le căutai zile întregi și nu le mai găseai, deși mama încercase toate trucurile posibile. Pleacă înapoi la casa lor din parc, așa mi-a zis tati. 

 

 Au plecat. M-au lăsat în treaba mea. Trebuie să mă grăbesc să termin până nu fac iar pe mine, că n-are cine să mă mai spele. A dat cearceaful jos..

Un rachiu pentru drum

M-am trezit de dimineață, deși azi noapte am fost la o reuniune de facultate. N-am vrut să mă duc, dar a insistat mama. A zis că o să îmi facă bine. M-am trezit speriată ca în fiecare noapte, am  avut același vis. Îl văd pe tataie în Tramvaiul 19 de la Șura Mare, zâmbindu-mi. Eu încerc să mă urc însă se închid ușile și mă trezesc. Au trecut aproape 2 săptămâni. Am stat mai mult pe acasă sau la mamaie în perioada asta. Am acoperit la insistențele lua€™ mama toate oglinzile din casă și ne-am păstrat pe cap fie un batic negru fie o bentiță neagră, din material. Acum câteva zile am încercat să mă fardez. Mi-am pus așa cum am învățat la curs cremă, primerul și apoi corectorul. Am corectat imperfecțiunile feței și am început operațiunea ochiul stâng. M-am lovit de cearcăne adânci, dar le-am acoperit. Am început apoi să aplic fardul, decisesem să merg pe două culori pastelate, fiind ziuă. Am continuat conștiincioasă procedeul. Apoi m-am privit în oglindă. Aveam un ochi vânat, încercănat și unul acoperit de culoare. M-am privit lung și n-am putut continua. Când m-a văzut sormea a râs scurt A«Asta e nouă modă, asta te-a învățat pe tine acolo la școala de machiat?A» Era prima dată când râdea în săptămâna aceea. M-am bucurat. Am zâmbit. Ne-am ținut de mâini când am aflat, chiar cum ne țineam când eram mici și uneia dintre noi îi era frică de ceva. Ne-am ținut de mâini și n-am plâns. Niciuna nu a putut plânge. 

Aveam multă treabă și mama ne-a organizat imediat, să cumpărăm pâinici rotunde, să mergem să luăm lumânări și prosoape și bănuții să nu îi uităm. Să mergem în piață și să se uite toată lumea la noi. Tristețea e neagră și se vede, cel puțin conform tradiției. Ne țineam în continuare de mână. Era dA©jA  în cosciug când am ajuns noi.  Era acolo cel care ne spusese cele mai frumoase povești din lume și se terminau mereu cu și am fost și eu și maică-ta mare acolo și am dansat până la zi și peste un an ne-au chemat și la botez ,și noi două fetițe de 8 respectiv 6 ani chicoteam și îi ziceam hai tataie și totuși de fiecare data îl credeam. 

 Tataie spunea cele mai adevărate minciuni. Ne-a spus o dată că mamaie ascunde sub pat o comoară iar noi am început să scoatem toate lăzile lui mamaie de sub pat, în căutarea comorii. Ne-a zis când dezamăgite ne-am dus la el, căci comoara nu era acolo,« Păi între timp i-a schimbat locul, doar știți ce smecheruta e mamaie» și atunci noi amândouă fugeam la mamaie și o rugam să ne dea și nouă comoara, doar puțin. Mamaie nu știa ce vrem, dar știa la cine să se ducă să ceară socoteală « Boșorogule, nu mai păcăli fetele » Tataie zâmbind din pat, cum mamaie ai uitat unde ai pus comoara? Și apoi ne spunea o poveste despre comori ascunse și regăsite. Sunt sigură că le inventa pe moment. Le-am căutat când m-am mărit, dar nu le-am găsit în nici o carte de povești.

Era diferit. Nu mi-a părut nici un moment împăcat. M-am așezat lângă coșciug, cu sormea lângă mine și am început fiecare în limba ei să se roage și să plângă. Când au venit vecinele ne-am dus în casă. Stăteam una langă alta, fără să spunem nimic. În bucătărie nu era locul nostru, căci bucătăria cu multe femei înăuntru este colorată. Acoperă multe. Și ele discutau de viață și pomeneau de moarte și morți și mai ales înmormântări. Evenimente sociale înscrise undeva în calendarul lor. Mama părea că e bine printre ele. Mama părea că acolo între micile bârfe se refugiază. 

S-au strâns noaptea doamnele toate la picioarele mortului. O rudă îndepărtată îl jelea. Mă enerva rău jelitura aceea »Grigore Grigore de ce-ai plecat și ne-ai lăsat Grigore? Unde te-ai dus tu mă vere mă și ne-ai lăsat aici? » și tot așa continua cu suspine și lacrimi de crocodil. Mă imaginăm ducându-mă la ea și luând-o de un braț, târând-o în bucătărie sau oriunde altundeva nu acolo lângă el, lângă el nici una din femeile acelea n-avea dreptul să fie căci niciuna nu simțea mai nimic. Ele știau că trebuia jelit. Mortul trebuie jelit. Era un fel de înțelegere tacită între ele, e semn de respect față de coana Mărioara, să jelești mortul. Mamaie jelea și ea. Și mă enerva. Jelea că să o audă prietenele ei. Jelea că să vadă lumea, să audă lumea. La un moment dat m-a rugat mama să aduc o farfurie din casă. M-am împiedicat și am scăpat-o. N-a auzit nimeni. « lasă tataie că farfurii avem destule. Lasă » O lacrimă mi-a crescut pe obraz. 

A doua seară principalul subiect de discuție au fost pantofii mortului. Ce calitate, ce frumusețe de pantofi. Tanti Florența începuse discuția. Erau de neoprit. O furie groaznică luase stăpânire pe mine și o recunoșteam și în ochii ei. Sormea era și ea aproape de izbucnire. 

 Și a treia zi nu știu. A treia zi m-am prins de dubă și am strigat. Nu vroiam nimic și nu înțelegeam nimic din lumea pe care cu câteva zile în urmă nu numai că o înțelegeam, dar o iubeam.  nu, nu te rog nu, nu nu, tataie nu.    

 Sunt două săptămâni de când tot am visul acesta cu tramvaiul. Mama insistă să mă duc la un preot. Eu bineînțeles refuz categoric. Mi-a furat o pijama să o ducă ea la preot. M-am făcut că nu observ. Sormea face curățenie în fiecare zi. Curățenie generală. Dacă mănânc o banană altundeva decât în bucătărie se supără. Suntem negre toate. 

 Am văzut că m-a sunat tata cât dormeam. Tata nu mă sună niciodată căci nu știe să vorbească cu mine la telefon. El este foarte pragmatic, eu nu. Sormea unde e sormea? Era la ea în cameră, făcea ordine printre cărți. M-a sunat tata. Tata? Pe tine? De ce? Nu știu. N-am auzit telefonul. Păi sună-l. Mi-e frică. Sună-l domne, n-are ce să fie. Tati? Alo Tati. Da. Da. Ce? Cu ? Nu. Nu se poate .Nu se poate. Ce-a zis ? Elena uită-te la mine și zi-mi o data ce a zis. Pauză. A murit bunicu. 

Ne-am luat costumele. Ne-am suit în mașină și am pornit spre piață. De această dată a mers repede. Într-o oră eram gata. Când am ajuns acolo oamenii erau deja strânși. Mama era plânsă. Murise azi noapte. Coșciugul și pantofii. Totul era acolo. În coșciug era un om pe care nu-l cunoscusem prea bine, un om care fusese întotdeauna mai dur și nebărbierit. El și-a pus mâna pe mâna mea, ce ținea stiloul strâns și m-a învățat să scriu mama. Am rămas în cameră cu el. N-aveam să îl las să plece fără să îl cunosc puțin. Au venit surorile lui, 3 surori toate vorbărețe și pe toate le chema Maria. Nu le cunoșteam. Mi-au povestit de copilăria lui. Era năzdravan și încăpățânat. Mi-au povestit cum a furat-o pe bunica, așa se obișnuia pe vremea aceea. Mi-au povestit cât a iubit-o. A murit de dragul ei îți spun eu Elena mamă, n-a mai suportat.  

 A treia zi după înmormântare m-a invitat un băiat în oraș. N-am vrut să mă duc. Mama m-a convins. Aveam  ochii negri-roșii și batic pe cap. M-am gândit- îl sperii și gata. Ne-am întâlnit la km0. E acolo un semn km 0. M-am apropiat și am îngenuncheat. M-a găsit așa în genunchi, lângă semn. Plângeam și nu mă puteam opri. Plângeam în neant, plângeam viitorul. N-a încercat să mă ridice. M-a lăsat acolo; km 0, acolo unde se termină visele. Acolo unde începe moartea și se împarte în bucăți de farfurie ce au rămas împrăștiate în holul lui mamaie. Bineînțeles m-a dus acasă. Nu mai eram furioasă. Băiatul înalt m-a sunat a două zi.  

«Dii căluț dii. Unde mergem? În ce poveste? În aia în care ai dansat cu mamaie până dimineața. Păi în toate am dansat. Diii dii. Mergem până la Craiova, o lăsăm pe maică-ta mare să își viziteze neamurile și calul tre€™ să bea neapărat un rachiu. Un rachiu? Da toți caii beau rachiu, să aibă forță să ducă prințesele în spate. Dar numa’ unu ai voie căluțule, să vii repede. Nu termină tataie mereu povestea ? Vine căluțul vine»   

Străinul

Te-ai gândit vreodată la tine așa, cum ești acum? Râse. 

 Așa cum? 

 Păi cu părul asta cleios în cap, lins de vacă.

 N-are a face. Am cel mai frumos păr din lume. Doar e al meu. 

 Și o baie ? De când n-ai mai făcut o baie ? 

 De când n-am mai văzut-o pe sormea. Cred că au trecut vreo 3-4 săptămâni. 

 Își drese glasul. Poate luni. Vecinii te ocolesc, nu merg pe același trotuar cu tine. Puți Grigore. Puți și atât. 

 Lasă-i să mă ocolească. Ce îmi pasă mie? 

 Altădată îți păsa. Îți păsa și de copiii ce acua€™  îți cântă A« Grig Grig Cucurig. Bate vântul și îi frig, n-ai nici viață nici nimic, încuiat în casă uite așa îți strig Grig Grig A» Și fug temându-se de pedeapsă, dar încântați de trăznaie. Și dacă au noroc și nu îi prinde nimeni, ce se mai distrează o săptămâna întreagă se distrează pe seama ta. 

 Sunt niște brute. Mereu am zis asta. 

 Nu mereu. Adu-ți aminte, acum mulți ani ți-ai fi dorit unul sau chiar doi. Depindea de ea.

 Asta era înainte. 

De atunci ți s-a încleiat părul. De atunci nu mai ai părul ăla creț și frumos pentru care te admirau fetele în liceu și îți trimiteau bilețele în pauză. O mai ții minte pe Mara ? 

 Mara. Vag. Parcă e o creatură din altă viață, o creatură albastră și zboară. E poate o prezență în mintea mea,  dar din altă lume. Nu cum e ea, atât de absentă. 

 Te-ai îngropat în ea.  Mereu ai fost un om al extremelor.  Cum striga mama în poartă « Cu mânuțele astea două te-am crescut, ți-am dat tot ce ți-ai dorit și așa mă lași ? Pe mine, pe mamă ta?» Te-ai rugat atunci să te ierte EL pentru mama. Și când ai văzut că nu te-a iertat și că ți-a aruncat blestemele ei, ca niște mingii de ping-pong la picioare, de care te-ai împiedicat și ai căzut mereu pe spate. Atunci ai renunțat să te mai rogi. De când n-ai mai fost la Biserică?

 De ce întrebi?

De când au deschis pământul muncitori îmbrăcați în verde și a înghițit-o cu totul. Ai aruncat țărâna deasupra ei și în loc să plângi te-a bufnit râsul. Ți-amintești ? Ți-amintești cum toți au crezut că durerea te-a înnebunit ? Și n-au știut ce să facă. 

 Unii ar fi vrut să radă și ei, dar sunt prea ipocriți. Mereu au fost așa. 

Te-ai mutat aici în sătucul asta fără început, unde lumea te știe din privire, te judecă și te condamnă din deal în vale și invers.  

 Ți-am mai spus doar. Gata.

 Asta știi tu mai nou. Nimicul.  

 Nu  nimicul ci pământul ăsta, pământul ăsta în care o să mă îngroape. 

 Cine, cine să te îngroape pe tine, un străin ce se vrea străin? Străin față de obiceiurile lor, de durerea lor, de strădaniile lor. Străin. Ei chiuie, tu taci. Ei plâng și jelesc tu taci. Ei se îmbată și se bat și uneori  se omoară cu furcile lor tari pe care apoi le înfig în fânul moale, tu iar taci. Cum să te audă, dacă nu îți cunosc glasul?  

 Să mă lase pe pământul rece și am să mă scufund. Și atât.

 Și dacă ea nu e? Și dacă nu e nimic altceva decât înstrăinarea aceasta, împuțiciunea, găleata pe care o arunci dimineața în curtea  vecinului, Nea Tudorică saracu’, casă bătrâneasca cu prag prea înalt și acoperiș jos? Ce să mai vorbim? Ești un ipocrit, ca ei. Râse. 

 Se aude în curte vocea lui Nea Tudorica. Nelipsită furcă e în mână stângă a bătrânului. Nu îți zisei matale alaltăieri seară când te strigai la poartă, că nu se mai poate așa? Poți să fii cine-oi vrea mata, de pe la București de p-acolo, da’ pe mine nu m-a interesează nici cât negru  sub unghie. Nu mă bag eu la mata în curte să îți spun că-ți mor găinile de foame. Fiecare om cu traba lui, cu datoria lui. Da’ nu ți-o fii rușine așa puțin să îți bați joc de un om bătrân, cu mizeriile tale? Să le arunci în curtea mea? Ce crezi că de’s bătrân n-am ochi să văd? Ia mai du-te în moași-ta pe gheață de unde ai venit și lasă-ne în pace. Că te omor, m-auzi, te omor cu mâna mea.   

 Bărbatul se duse lângă gardul ce îi despărțea proprietatea de cea a lui Nea Tudorică. Se deschise la pantaloni și se ușură pe gard. Nea Tudorica nu se mai putea mișca. A ieșit nevastă-sa tanti Mioară să îl ia în casă blestemând cum numa’ oltencele știu să o facă, din suflet. 

 S-a întors în casă, în față oglinzii.

 Ai crezut că scapi? Că se avântă asupra ta, cu furca aia și gata? Nu merge așa. Ți se întâmplă când începi să îți tai găinile din nou.  

 O piatră în geam. Vin sătenii  strigă  în neant parcă, Marin a lu Nea Pupu, plugarul. 

 Un minut, atâta mai vreau. Să mă pieptăn mai întâi, să nu mă prindă cu părul asta cleios.

Zvon

-       Chiar crezi ce zicea Gandacu’ despre el? 

 -      Da’ tu nu?

 -      Păi nu știu ce să cred. Mama tot timpul zice că e cel mai bun om din lume.

 -      Mama  zice așa că e unchiul ei, ce dacă cineva ar vorbi urât despre unchiu Doru, tu ce-ai zice? 

 -      Asta e altceva. Tibi se uită lung la bătrânul ce adormise îmbrăcat în scaunul din hol. Își duse nasul lângă nasul lui, se strâmbă. Duhnește a băutură. Da cred că ai dreptate. Se zice că beau atâta rom pe vas încât indiferent de vârstă, mirosul rămâne. 

 -      Da. E pătat de rom. Și așa îl recunoaștem. 

 -      Dar dacă e cu adevărat ce se zice, nu ți-e așa puțin frică de el ? 

 -      De ce mi-ar fii ? Nu vezi că e  ca un mort ? Nu mișcă. spuse Rareș trăgându-i bărbatului un bobârnac fix în vârful capului, într-o zonă netedă, fără fir de păr. 

Tibi chicoti. Apoi când ridică ochii spre fratele lui și văzu privirea aceea își dădu seama că era rândul lui să își arate curajul. Se duse în fugă până în baie, noroc că mama era în bucătărie, ocupată cu vecina Tina, ce venise în vizită și stăteau la o cafea, amândoi băieții știau că o cafea pentru mama lor, însemna o oră întreagă de vorbit non-stop. Erau uimiți cum reușea să stea atâta la cafea, uimiți și mulțumiți, căci altfel ar fi fost cu ochii pe ei. Tibi s-a întors din baie cu o forfecuță de unghii. I-a luat mâna bărbatului și a încercat să îi tăie o unghie de la degetul mare, unghia era prea tare.  

-               Nătângule, ce credeai că o să meargă ?Se știe că le cresc unghiile tari ca ghearele de leopard, să se poată scărpina în clăia de păr, sau să își scoată mucii lungi și grei din nas. Se zice că își înfășoară uneori câte un muc de se întinde pe tot degetul arătător. Mai bine du-te și ia trusa de desen vezi că e la mine în birou și adu-o incoa’.  

 -              Să nu mă mai faci nătâng, că nu-s și te și spun lu’ mama, zise Tibi supărat că nu îi ieșise planul, urcând scările spre dormitor. 

 Cât îl aștepta pe frati-su Rareș îl testa pe bătrânul adormit. Îl gâdilă în talpa stânga. Bărbatul nu se mișcă. Îl trase ușor de nas. Nimic. Nici o mișcare. Îi umblă repede cu grijă să nu-l vadă nimeni prin buzunare, poate găsea vreun ban sau ceva dulce, dar tot ce găsi era o sticlă goală de Rom ieftin și un bilet. Puse sticla la loc și biletul pe masă. Când Tibi în sfârșit apăru Rareș era pregătit. Aveau să îl transforme pe bătrân. Să îl facă ce a fost o data. 

Bătrânul începu să dea semne că se trezește. Când l-au auzit bombănind ceva de copii dracului, au luat-o amândoi la fugă pe scări. Bătrânul  reuși cu greu cu ajutorul a două oglinzi mai mici să își vadă vârful capului desenat. Îi plăcea. Începu să radă. Chiar semăna cu Toni nas îngust, bucătar de profesie și mare scandalagiu, se cunoscuseră pe Vasul Gutieră, în 85. Ce timpuri. Ce aventuri. Se caută în buzunar. Sticlă era goală. Până la pensie - 2 zile. O să fie greu. 

«Se pare că toate lucrurile bune se și termină. Eu am decis să termin cum îmi place mie. Cu o sticlă de ceva bun în buzunar  și cu gândul la Rita mea, Dumnezeu să o odihnească. Nu va întristați căci nu mi-e frică de nimic și pe barba mea, că de ăl’  negru mi-e frică cel mai putin»