Iubiri de căpătâi

Pe fundul unei căni de lemn s-au aruncat zarurile 

Unei alte lumi. 

 O lume cu ochi mari și blânzi

 O lume cu somn puțin și piele întinsă 

 O lume cu mâini multe peste trupuri vibrante

 Cu boli și cu așteptări mărunte. 

 Răstorn cana. Arunc iarăși zarurile. 

 Zarurile se strecoară 

 printre degetele mele, printre sânii goi,

 peste anii vechi de liceu pustiu,

 cumva cumva ajung  tot așa. 

 În aceeași poziție de atunci. 

 Când stăteai în pat și mă așteptai

 Să mă îmbrac, 

 să mă dezbrac, 

 să mă dezmierd

 Să mă întorc cu fața la tine,

 să mă pieptăn,

 să mă joc, 

 să dansez, să îți dansez. 

 E poziția lor de căpătâi

 E poziția în care ne sustragem judecății de apoi. 

 Aceea în care știm amândoi că și zeii râd de noi.  

 Râd zeii când aruncă 

 o cană măruntă

în care se reflectă câte o lume. Din când în când e a noastră.